Istoric
De-a lungul istoriei, vindecătorii au înțeles valoarea cuprului în obținerea și menținerea unei sănătăți optime. Fie sub forma aplicării topice, externe, fie prin ingerare, au fost utilizate multe forme de cupru și compuși de cupru, de-a lungul timpului, începând cu Egiptul antic, Grecia, Roma, sau imperiul Aztec.
Antichitate
Un text egiptean antic (papirusul Smith, circa 2400 ÎEN), menționa utilizarea cuprului pentru sterilizarea apei de băut și a rănilor.
Un alt astfel de text (papirusul Ebers, circa 1500 ÎEN), menționa utilizarea cuprului pentru tratarea durerilor de cap, tremurături ale membrelor, arsuri și mâncărimi ale pielii.
În jurul anului 400 ÎEN, Hipocrate menționa cuprul ca tratament pentru rănile ulceroase ale membrelor, asociate cu prezența venelor varicoase. În aceeași perioadă, în Grecia, se obișnuia presărarea oxidului și sulfatului de cupru pe rănile deschise, răni adeseori tratate cu un amestec de oxid roșu de cupru și miere.
Ceva mai târziu, în primul secol al erei noastre, Dioscoride prescria utilizarea unu iamestec de acetat și sulfat de cupru ca remediu al ochilor injectați, inflamați, sau a cataractei.
În aceeași perioadă, Pliniu descria un număr de remedii care implicau cuprul. Oxidul negru de cupru, amestecat cu miere, era utilizat contra viermilor intestinali și pentru purgații. Sub formă diluată, se utiliza ca picături nazale (pentru clarificarea minții - probabil după o noapte mai... lungă), picături în urechi, în cazul disconfortului sau chiar infecțiilor în zona respectivă, precum și pentru alte afecțiuni, mai mult sau mai puțin obișnuite.
Nici aztecii nu erau străini de utilizarea cuprului, sub formă de gargară, pentru tratarea inflamării gâtului.
Perșii, precum și Indienii, utilizau cuprul pentru tratarea bolilor de plămâni. Compușii de cupru, precum malachitul și oxidul de cuprul, erau recomandate pentru diferite boli ale pielii.
Secolul 19
Primele observații moderne ale rolului cuprului în ceea ce privește imunitatea, au fost cele din timpul epidemielor de holeră din 1832, 1849 și 1852, când s-a observat că muncitorii care prelucrau sub o formă sau alta cuprul erau imuni la holeră.
În 1885, medicul francez Luton, a raportat utilizarea acetatului de cupru pentru tratarea pacienților artritici, atât extern, cu ajutorul unei alifii conținând acetat de cupru 30%, cât și intern, prin administrarea de pilule conținând 10mg acetat de cupru.
În 1895, arsenatul de cupru era utilizat pentru tratarea diareei acute și cronice, a dezinteriei și holerei.
Un complex organic dezvoltat de Bayer, s-a utilizat în tratarea tuberculozei până în jurul anului 1940.
Secolul 20
Studii contemporane, realizate pe șoareci, demonstrează tratarea tumorilor cu doze nontoxice din complexe metalice pe bază de cupru. În mod extraordinar, aceste tratamente nu au omorât celulele tumorale, ci le-au transformat în celule normale. Astfel de experimente, au arătat că administrarea preventivă a unor astfel de complexe pe bază de cupru, previn sau întârzie formarea tumorilor, în cazul în care acestea erau posibile a se produce (datorită unor factori de mediu de exempu, de obicei de natură toxică).
Totodată, începând din 1936, numeroase studii au atras atenția asupra corelației dintre sănătatea sistemului circulator și a inimii, și cupru. Observațiile au arătat că aceste afecțiuni puteau fi urmărite până la o origine ținând de o deficiență de cupru, sau un dezechilibru cupru/zinc.
În aceeași perioadă, mai precis în 1939, medicul german Werner Hangarter, a observat că minerii finlandezi nu erau afectați de artrită, atâta timp cât lucrau în domeniul minier respectiv. Aceasta a făcut posibilă realizarea unor tratamente pentru febră reumatică, artrită reumatoidă, sciatică, probleme cu spatele și gâtul, de către cercetătorii finlandezi și germani, prin utilizarea cu succes a unei combinații de clorură de cupru și salicilat de sodiu.
S-a demonstrat că divere complexe de cupru, precum aspirinatul de cupru, triptofanatul de cupru, au accelerat vindecarea rănilor și ulcerațiilor. De exemplu, ulcere gastrice sunt vindecate cu circa cinci zile mai devreme decât în cazul altor tratamente.
O observație excepțională s-a realizat corelând deficiențele de cupru cu crizele epileptice. Pe baza acestei observații, s-a demonstrat creșterea remarcabilăa eficienței preparatelor antiepileptice, atunci când erau combinate cu cuprul.
Studiile dr. L.M. Klevay, publicate în 1975, au punctat relația între cupru și colesterol. Ca urmare a studiului, dr. Klevay a teoretizat ca dezechilibrul dintre zinc și cupru, cu accentul pus pe deficiența de cupru, ar putea fi un factor agravant în bolile coronare.
Studii ulterioare au arătat că diverse substanțe organice pe bază de cupru au un rol important în minimizarea deteriorării aortei și a mușchiului cardiac, în special datorită efectului antiinflamator al compușilor de cupru.
Prezent
Prin conștientizarea și înțelegerea implicării cuprului în extrem de multe procese din corp, și a faptului că deficiența sa poate conduce la albirea prematură a părului, riduri, vene varicoase, afecțiuni cardiace, degenerative, probleme cerebrale, cuprul este privit din ce în ce mai mult ca o veritabilă sursă de tinerețe și armonie.
Medicina orientală
Homeopatie
Cuprul este un element mineral esențial în fiziologia organismelor vii, existând într-o cantitate mare și în corpul omenesc. În momentul în care este absorbit în intestinul subțire, el este transportat spre ficat, fiind legat de albumină. În fluxul sanguin este transportat de o proteină numită ceruloplasmină. Cuprul este întâlnit în peste 50 de enzime, fie în calitate de component esențial, fie cu rol de cofactor, dintre care menționam: citocrom-c-oxidaza, superoxid dismutaza, SOD, (CuZn), hemocianina (o moleculă purtătoare de oxigen) etc.
Corpul are nevoie de cupru pentru o dezvoltare normală și pentru a își menține o stare bună de sănătate. Astfel:
- joacă un rol important în producția de mielină, hemoglobină, colagen și melanină;
- este foarte important pentru sănătatea nervilor, acționând ca un protector al tecii de mielină;
- împreună cu vitamina C, contribuie la elemente ale țesutului conectiv numit elastină;
- este un component esențial al pigmentului numit melanină, formarea sa fiind susținută de către o enzimă numită tirozinază;
- este un puternic antioxidant, lucrând împreună cu SOD pentru a preveni distrugerea țesuturilor de către radicalii liberi;
- este utilizat pentru fabricarea ATP-ului, sursa de energie a corpului;
- are rol de regulator al ritmului cardiac (aritmii) și a presiunii sanguine;
- efectul său inflamator poate reduce simptomele artritei;
Deficiența de cupru în ființele umane este rară, dar poate să apară în anumite circumstanțe: anemie, temperatură corporală scăzută, fracturi și osteoporoză, vene proeminente și dilatate, număr scăzut de celule albe, aritmii cardiace, nivele crescute de colesterol, pierderea pigmentației, dezordini tiroidiene. Copiii care au afecțiunea Menke (de natură genetică) nu pot asimila corect cuprul și prin urmare ajung să dezvolte un deficit foarte mare dacă nu sunt tratați la timp.
Supraacumularea de cupru este și ea posibilă, fiind o consecință a sindromului Wilson, o incapacitate de eliminare a cuprului în exces din corp.
În ceea ce privește asimilarea cuprului, se pare că există o competiție directă între acesta și zinc la nivelul absorbției în intestinul gros, cel puțin în cazul elementelor în stare ionică. Ca atare, trebuie realizată o balanță corectă în administrarea celor două minerale.
Dozele uzuale sunt:
- Copii 0-6 luni: 200 mcg;
- Copii 7-12 luni: 220 mcg;
- Copii 1-3 ani: 340 mcg;
- Copii 1-8 ani: 440 mcg;
- Copii 9-13 ani: 700 mcg;
- Copii 14-18 ani: 890 mcg;
- Peste 19 ani: 900 mcg;
- Femei însărcinate: 1000 mcg;
- Femei care alăptează: 1,300 mcg.
1mcg=1 microgram